Leacuri si Arome

 

Afecțiune caracterizată prin senzația lipsei de aer, cu expirație dificilă provocată de un bronhospasm cu patogenie alergică, neurogenă sau de altă natură. Spasmele sunt însoțite, de obicei, de tuse cu expectorație și senzație de sufocare.

Se utilizează plante cu acțiune aseptică, expectorante, sedative generale, vasodilatatoare.

 

Cimbrișor de câmp, Cimbru de cultură – calmează spasmele și tusea astmatică

Infuzie din 1-2 lingurițe de plantă la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi.

Infuzie din 2-3 linguri de plantă la o cană cu apă; se iau 2-3 linguri pe zi.

Unguraș – calmează spasmele

Infuzie din o linguriță de plantă la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

Infuzie din 2 linguri de plantă la o cană cu apă; se iau 3 linguri pe zi.

Isop – specie bogată în ulei volatil

Infuzie din 1-2 lingurițe de plantă la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi.

Sovârv

Infuzie din o linguriță de plantă la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

Talpa gâștii – are o acțiune calmantă în bronhospasme

Infuzie din 3 linguri de plantă la o cană cu apă; se iau 3-5 linguri pe zi.

Tinctură din 20 g de plantă macerată 7-8 zile, în 100 ml de alcool; se iau 20-40 picături, de 2-3 ori pe zi.

Frunze de Vâsc – au acțiune hipotensivă și antispasmică

Pulbere – 3 vârfuri de cuțit pe zi.

Macerat la rece din 3-4 lingurițe de frunze la o cană cu apă, 7-8 ore; se beau 2-3 căni pe zi.

Fructe de fenicul - calmează tusea

Infuzie din 1/2 lingurițe de fructe la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

Rădăcină de Iarbă mare – acțiune antispasmică și antitusivă marcantă

Decoct din 3-4 linguri de rădăcini la o cană cu apă; se iau 3-4 linguri pe zi

 

Sursă foto aici

Ştiaţi că două pastile cu ulei de peşte consumate zilnic impulsionează creierul copiilor să se dezvolte în trei luni cât s-ar dezvolta în trei ani?

 

Un studiu realizat de cercetătorii italieni asupra populaţiilor din sudul Europei arată că există o proporţie inversă între frecvenţa utilizării cepei în alimentaţie şi riscul de apariţie al mai multor forme de cancer: bucal, esofagian, colo-rectal, laringian, de sân, ovarian, de prostată, renal. La fel ca usturoiul şi prazul, ceapa prezintă capacitatea de a acumula seleniul din sol, o substanţă protectoare împotriva apariţiei cancerului. Consumul de ceapă (cel puţin jumătate de ceapă crudă pe zi) a fost asociat, într-un alt studiu francez, cu o reducere de cel puţin 50% a riscului de apariţie a cancerului de stomac, dar şi cu o reducere semnificativă a incidenţei cancerului de sân.
Sucul de morcov este un preţios ajutor al celor care suferă de digestie dificilă sau lipsa poftei de mâncare. Morcovul este bogat în substanţe anti-oxidante ca vitamina A, dar şi alte vitamine şi minerale, atât de necesare organismului uman. O cură de zece zile cu suc proaspăt cicatrizează rănile făcute de ulcer şi îmbunătăţeşte vederea, mai ales a celei pe timp de noapte.

 

Un consum moderat de bere poate îmbunătăţi funcţiile sistemului cardiovascular.
Sunt mai mult de 20000 de feluri de bere?

 

În secolul al 16-lea, în Anglia, berea făcea parte din micul dejun?
Singurul aliment care nu se deterioriază este mierea.

 

Consumul zilnic a trei ceşti de cafea sau a şase ceşti de ceai îmbunătăţeşte capacitatea de memorare a femeilor în vârstă, dar nu are nici un efect asupra memoriei bărbaţilor, potrivit unui studiu realizat în Franţa, care a fost publicat în revista medicală Neurology. Cercetătorii au examinat legătura dintre consumul de cofeină şi performanţele intelectuale „cognitive” (memorie, limbaj, logică). Cauza pentru care cofeina influenţează doar memoria femeilor ar putea fi metabolizarea în mod diferit a cofeinei de către bărbaţi sau o interacţiune hormonală, este concluzia medicilor.
Cafeaua: multe studii susţin că este o sursă de antioxidanţi şi scade riscul de diabet,  ceva  din  boabele  ei  scade  incidenţa cirozei şi bolilor pancreasului.

Vinul roşu e un ingredient esenţial pentru a ne menţine în formă. Se ştie de mult timp că ajută la prevenirea cancerului şi la protejarea arterelor. Unele studii arată însă că există un antioxidant care se găseşte în strugurii roşii din care se face vinul, numit resveratrol. Acesta îmbunătăţeşte anduranţa muşchilor, reduce afecţiunile gingiilor şi apariţia bolii Alzheimer.

 

Ingrediente

• 4 kilograme coacăze negre
• 6 kilograme zahăr

Coacăzele negre sunt cele mai bogate fructe în vitamine. Sucul acestora conţine până la 400 mg vitamina C şi până la 2000 mg vitamina P la 100 g de produs. Tot el mai conţine şi vitamina A, B şi PP.

Conţinutul în zahăr poate ajunge la 10-12%. Mai conţine cantităţi mari de substanţe pectice, săruri de potasiu, fosfor şi fier.

Pentru păstrarea acestor vitamine, prepararea sucului se va face în damigene de culoare închisă sau învelite cu o pânză sau hârtie de culoare închisă, de preferinţă neagră, deoarece lumina distruge unele vitamine.

Fructele proaspete se curăţă de codiţe, frunzuliţe şi alte impurităţi. Se spală sub o şuviţă subţire de apă sau se pun într-o strecurătoare care se introduce de câteva ori în apă.

După ce fructele s-au zvântat, se pun în damigeană alternând un strat de fructe cu un strat de zahăr până la umplerea acesteia, avâd grijă cca ultimul strat să fie de zahăr şi mai gros.

Damigeana se astupă cu un dop de vată – învelit în tifon – şi se pune la păstrat într-ul loc întunecos şi mai rece. Dacă apar semne de început de fermentaţie se mai adaugă zahăr.

Se scoate sucul şi se pune în sticle.

Fructele se pot consuma ca atare sau se pot folosi la prepararea chiseliţei (o supă acidulată preparată din fructe crude sau din plante cu gust acru).

 

Sursă foto aici

 

Se manifestă prin inflamarea acută sau cronică a amigdalelor palatine, caracterizată prin deglutiţie (înghiţire) dureroasă. Pe lângă tratamentul de bază indicat de medic, unele plante medicinale sub formă de infuzie sau decoct pentru garagară, prin acţiunea lor dezinfectantă şi antiinflamatoare, ameliorează simptomele bolii.

 

 

Flori de Muşeţel

Gargară cu infuzie din 3 linguri de flori la o cană cu apă (se adaugă 4 g acid boric).

 

Coajă de Salcie

Gargară cu decoct din 4 linguri de coajă la o cană cu apă

 

Ceai pentru gargară 1

• Flori de muşeţel, Cimbrişor, frunze de Salvie – antiinflamatoare şi dezinfectante
• Frunze de Nalbă mare – emoliente
• Capsule de Mac – uşor anestezice
• Rădăcină de Cerenţel – astringentă şi hemostatică

Gargară cu infuzie din 2 linguriţe de amestec la o cană cu apă

 

Ceai pentru gargară 2

• Flori de Levănţică
• Flori de Muşeţel
• Cimbrişor

Gargară cu infuzie din 2 linguriţe de amestec (părţi egale de plante) la o cană cu apă.

 

Sursă foto aici

 

Afecţiune specifică infecţiilor bacteriene sau virale, însoţind inflamarea căilor respiratorii, caracterizată prin răguşeală. In unele cazuri, boala poate chiar provoca pierderea temporară a glasului.

Laringita este frecvent întalnita si afecteaza majoritatea persoanelor cel puţin o data în viată.

Cauzele laringitei pot varia de la factori banali, precum un ţipat puternic, fumul de tigară, pană la infecţii virale, bacteriene, sau alte afecţiuni.

Alături de tratamentul chimico-terapeutic prescris de medic, o serie de plante medicinale ameliorează această afecţiune.

 

 Flori şi rădăcină de Nalbă mare

Flori şi frunză de Nalbă de cultură

Din flori şi frunze se prepară o infuzie din o linguriţă la o cană cu apă; se beau 1-2 căni pe zi.

Din rădăcini se prepară un macerat la rece, timp de o oră, din o linguriţă la o cană cu apă (la care se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu), care se bea treptat în cursul unei zile.

Rădăcinile, bine curăţate şi tăiate în cuburi, pot fi masticate, iar mucilagiile extrase în salivă se înghit.

 

Flori şi frunze de Potbal

Infuzie preparată din 2-3 linguri la o cană cu apă; se bea îndulcită cu miere, treptat, în cursul unei zile.

 

Flori de Lumânărică

Infuzie din o linguriţă de flori la o cană cu apă; se bea treptat, în cursul unei zile.

 

Isop

Infuzie din 1-2 linguriţe de plantă la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi.

 

Cimbrişor de câmp şi cimbru de cultură

Infuzie din 1-2 linguriţe de plantă la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi

Infuzie preparată din 2-3 linguri de plantă la o cană cu apă, din care se iau 2-3 linguri pe zi.

 

Ceai pectoral

• Flori de Tei, Flori şi frunze de Nalbă – emoliente
• Flori de Ciuboţica cucului – fluidifică secreţiile
• Cimbrişor, Trei fraţi pătraţi – expectorante, antiseptice şi calmante ale tusei
• Isop, fructe de Fenicul – expectoranteşi antiseptice

Infuzie din 1-1,5 linguriţe de amestec la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi

 

Arnică

Gargară cu infuzie preparată din o linguriţă de flori la o cană cu apă

 

Frunze de Pătlagină

Gargară cu infuzie preparată din 2 linguri de frunze la o cană cu apă

 

Sulfină

Gargară cu infuzie din 2 linguriţe de plantă la o cană cu apă.

 

Fructe de Fenicul

Gargară cu infuzie din 0,5 linguriţe de fructe la o cană cu apă

 

Ceai pentru gargară

• Flori de Muşeţel, Frunze de Salvie, Cimbrişor – antiinflamatoare şi dezinfectante
• Frunze de Nalbă – emoliente
• Capsule de Mac – uşor anestezice
• Rădăcină de Cerenţel – astringente şi hemostatice

Se face gargară de 4-5 ori pe zi cu infuzie preparată din 2 linguriţe la o cană cu apă

 

Ulei de Mentă

Ulei de Brad

Ulei de Levănţică

Inhalaţie cu câteva picături de ulei turnate în apă fierbinte

 

Sursă foto aici

Traducere

1. Engleză – Horseradish
2. Franceză – Raifort
3. Germană - Meerrettich

Astăzi voi deschide seria articolelor despre condimente. Nimănui nu-i este, cred, necunoscut hreanul, plantă din familia verzei, rustică şi uşor de cultivat. Dar pe cât este ne nepretenţios în ce priveşte îngrijirile, pe atât de mult spaţiu reclamă hreanul pentru dezvoltarea sa.

Este o plantă perenă, indigenă, originară, se pare, de pe ţărmul breton al Atlanticului, unde face parte şi din flora spontană. De aici îşi trage şi denumirea ştiinţifică de Armoracia, căci străvechiul nume celtic al Bretaniei Franceze era „Armorique”. Cea de a doua denumire, aceea a speciei, indică vârtoşenia ţărănească a hreanului, care-l face să reziste iernilor cele mai grele şi oricăror adversităţi. Într-adevăr, rădăcinile sale cilindrice, foarte lungi şi ramificate, se înfig adânc în pământ şi nici că mai pot fi îndepărtate cu totul. Ele au scoarţa destul de aspră, alb gălbuie şi pulpa albă,, relativ fibroasă şi foarte iute. Gustul aduce cu cel al rudei sale, muştarul, dar îl întrece în iuţeală.

Frunzele, care cresc sub formă de rozete, sunt oval-alungite, mari, de un verde viu, lucioase şi viguroase, purtate de peţioli lungi. Priimele care apar primăvara sunt diferite, suntt aproape numai nervuri şi atât de adânc dinţate încât aduc cu niste pieptănaşi. Apoi, pe măsură ce cresc, limbul se dezvoltă, dinţii se estompează şi iau aspectul şi dimensiunile obişnuite.

Pe la sfrârşitul lui mai, din mijlocul frunzelor apar tulpini florale de peste o jumătate de metru înălţime cu flori mici albe sub formă de ciorchine. Deşi fac fructe acestea sunt aproape în totalitate sterile.

Singura pretenţie a hreanului, pentru a da rădăcini îngroşate cărnoase şi fragede, este să fie planta într-un teren răcoros şi umed, bine şi profund lucrat. De asemenea este bine să nu fie lăsat să îmbătrânească pe loc, ci să se scoată rădăcinile din pământ, de preferinţă în fiecare an sau cel puţin la doi ani. Cele de grosime convenabilă pentru consum se folosesc, părţile prea lemnificate sau suberificate se aruncă, iar cele mai tinere şi subţiri sau capetele de rădăcini, impropri pentru consum, se taie în fragmente de 5-6 cm şi se replantează, primăvara devreme, dde cum se zvântă pământul. Este bine să se refacă în fiecare an măcar o parte din plantaţie.

Hreanul este cunoscut şi luat în cuultură  de peste uun mileniu, întâi  ca plantă medicinală, apoi aromatică. Popularittatea lui nu se datorează numai faptului că dă gust şi personalitate  până şi celor mai fade feluri de mâncare, ci şi conţinutului mare de vitamina C (de două ori mai mare decât al sucului de portocale). Hreanul mai este folosit şi din punct de vedere industrial pentru a furniza o serie de substanţe deosebit de utile cum este, de exemplu, peroxidaza, o enzimă obţinută de Axel Hugo Theodor Theorell în 1942.

Dar întrebuinţarea sa cea  mai de seamă rămâne aceea de condiment, neegalat pentru diferite preparate din carne, mai cu seamă sub formă de rasol. Poate da însă gust şi aromă multor legume. Asociat cu sfecla roşie, care-i mai atenuează iuţeala, sau cu mere acrişoare, reprezintă o salată deosebit de apetisantă. Dacă acesteia i se mai adaugă şi smântână sau maioneză, atunci poate rivaliza cu multe din cele mai sofisticate garnituri.

Preparat cu oţet, hreanul poate fi păstrat toată iarna în borcane bine închise şi utilizate ca atare sau în combinaţii şi sosuri.

 

Sursă foto aici

Specii

1. Tei mare, tei cu frunza mare – Tilia Platyphyllos Scop.
2. Tei roşu, tei pucios, tei pădureţ, tei de deal – Tilia cordata Mill.
3. Tei argintiu, tei alb – Tilia tomentosa Moench.

Traducere

1. Engleza – Linden
2. Franceză – Tilleul
3. Germană – Linde

Descrierea plantei –Teiul este un arbore înalt până la 25 m, cu o coroană deasă. Frunzele sunt lung-peţiolate, routunde, ascuţite la vârf, scobite la bază în formă de inimă (cordate). Sunt dinţate pe margini, iar pe faţa înferioară se observă nervuri proeminente. Florile, în număr de 2-10, uneori şi mai multe, sunt alb-gălbui, plăcut mirositoare, aşezate pe un peduncul comun, crescut aproape pe jumătatea lungimii lui, cu o bractee lungă în formă de limbă, de culoare verde-gălbuie. Fiecare floare este formată din 5 sepale ce cad în momentul înfloririi, 5 petale, numeroase stamine şi un ovar globulos. Fructul este o nucă de formă sferică sau ovală.

Înfloreşte în lunile iunie-iulie. Este răspândit prin pădurile din regiunile de dealuri până aproape de zona muntoasă.

Caractere diferenţiale la speciile medicinale

	Tei mare	Tei roşu	Tei argintiu
Mugurii sunt acoperiţi cu:	3 solzi păroşi fără luciu	2 solzi nepăroşi fără luciu	2 solzi păroşi fără luciu
Frunzele sunt pe faţa inferioară de culoare:	Verde-deschis	Verde-albăstrui	Alb-cenuşiu
La subsuoara nervurilor, pe faţa inferioară a frunzei se găsesc:	Smocuri de peri albi	Smocuri de peri ruginii	Întreaga suprafaţă este des păroasă (nu sunt smocuri)
Perioada de înflorire:	Înfloreşte primul	După 10-15 zile	Înfloreşte ultimul
Inflorescenţa este compusă din:	2-3 flori	5-10 flori	5-10 flori
Floarea are:	5 petale	5 petale	5 petale + 5 parapetale (petale mai mici)
Staminele sunt:	Mai lungi decât petalele sau egale cu ele	Mai lungi decât petalele sau egale cu ele	Mai scurte decât petalele

 

Recoltarea – Florile de tei (pentru cele trei specii descrise mai sus) se culeg împreună cu bracteea însoţitoare. Florile de tei mare şi tei roşu se pot amesteca după uscare constituind un singur produs denumit „flori de tei aficinal”. În timpul recoltării şi uscării nu se vor amesteca florile de tei argintiu cu cele de tei aficinal.

Florile de tei se recoltează în momentul când majoritatea lor sunt complet înflorite, iar un număr mic de boboci se află în curs de deschidere. Prezenţa bobocilor precum şi a florilor trecute, cu petale ofilite sau căzute, constituie un produs necorespunzător. Recoltarea se face pe timp uscat, după ce roua s-a evaporat şi la 2-3 zile după ultima ploaie. Florile ude sau cu un procent ridicat de umiditate se vor înnegri în timpul transportului sau  uscării. Culegerea florilor se face cu mâna, direct de pe copac sau prin tăierea ramurilor tinere de un an, cu foarfeca de pomi, de pe care se rup apoi florile.

Pentru a obţine un produs fără bractee de la teiul argintiu, separarea florilor se face imediat, nici într-un caz după uscare.

Florile de tei se adună în coşuri de nuiele cu care se transportă la locul de uscare. Folosirea sacilor nu este permisă, deoarece florile se încing, ceea ce duce la brunificarea acestora.

 

Uscarea – Florile de tei se usucă întinse în straturi subţiri pe rame, în camere bine aerisite. Uscarea se poate realiza şi pe cale artificială la o temperatură de 35^oC. După uscare florile se păstrează în camere întunecoase şi bine uscate, deoarece lumina şi umiditatea contribuie la degradarea lor.

Din 3,5-4 kg floare de tei proaspătă se obţine 1 kg produs uscat.

În timpul manipulării florilor uscate se va purta o mască medicinală pe gură şi nas. Praful de tei este iritant, provoacă tuse şi strănut.

 

Descrierea produsului – Florile de tei au o culoare galbenă cu bractee verzui-galbene. Au miros plăcut, aromat şi gust dulceag mucilaginos. Florile fără bractee prezintă aceleaşi caracteristici. Produsul nu trebuie să conţină flori brumificate, bractee îngălbenite, mirosuri străine, resturi de fructificaţii şi un număr mare de boboci.

 

Substanţe active – Ulei volatil, alcool sescviterpenic (farnesol) – în flori, mucilagii în bractee; flavonozide, tanin, colină, saponine.

Acţiune farmacologică – Neurosedativ, antispastic şi hipnotic; fluidificarea secreţiilor bronhice şi calmarea tusei; fluidificarea sângelui; sudorific-febrifug.

Recomandări majore – Stări de nervozitate, de agitaţie provocate de surmenaj intelectual, insomnii; bronşite, stări gripale, răceli.

Alte recomandări – Dispepsii cu origine nervoasă; migrene; febră musculară; dureri renale; asteroscleroză; Amigdalită, afecţiuni bucale; băi sedative pentru copii cu nervozitate excesivă; Cearcăne

 

Mod de administrare

Intern – Infuzie (2-3 linguriţe la o cană cu apă), 2-3 căni pe zi, dintre care o cană cu 30 de minute înainte de culcare

Extern – Gargară cu infuzie concentrată (4 linguri la cană, la care se adaugă o jumătate de linguriţă de bicarbonat de sodiu). Pentru copii se recomandă băi cu infuzie concentrată (30-40 g la litru)

Cosmetic – Comprese călduţe cu infuzie, ţinute 10-15 minute pe ochi.

Intră în formula ceaiurilor calmante, sedative, contra tulburărilor cardiac, pectoral, sudorific.

O baie medicinală cu flori de tei (o jumătate de kilogram la o cadă) are efecte tonifiante generale şi calmante

 

Sursă foto aici, aici şi aici

• 1 lămâie
• 4 linguri de miere
• 3 linguri de zahăr
• 1,5 litri de apă

 

Se fierbe apa şi se lasă la răcit. După ce apa a ajuns la 70^oC se toarnă peste ea mierea, zahărul, zeama de lămâie şi coaja rasă de lămâie.  Se leagă vasul la gură cu tifon sau o pânză rară şi se lasă să stea până a doua zi, când se strecoară printr-o pânză deasă sau tifon.

Se trage în sticle după ce în prealabil în acestea s-au pus 3-4 stafide.

Sunt preferate sticlele mai groase de şampanie sau vinuri spumoase. Acestea astupă cu dopuri, se leagă cu sfoară şi se pun la păstrare într-un loc rece. Aici se ţin între 7 şi 10 zile apoi pot fi consumate.

Sticlele se destupă cu atenţie

 

Sursă foto aici

 

Sunt sătul de sfaturi în ceea ce priveşte alimentaţia însă acest documentar m-a pus pe gânduri.

Vizionare plăcută, pentru cei ce vor avea răbdare!

 

 

 

Sursă video aici

Ingrediente:

• 4 gutui mari
• 1 l alcool de 80^o
• 800 g zahăr

 

Se aleg 4 gutui mari (sau 5 mai mici), se şterg de praf, se dau prin răzătoare şi se pun într-o sticlă cu gura largă. Peste ele se tornă alcoolul.

După 8 zile se filtrează şi, la un litru de extras, se adaugă 800 g de zahăr.

Se astupă sticla, se agită şi se lasă să se dizolve zahărul. După ce s-a dizolvat zahărul, lichiorul se toarnă în sticle. Acestea se astupă ermetic cu dopuri opărite şi se pun într-un loc rece şi întunecos.

Lichiorul se poate consuma după 2 săptămâni.

 

Sursă foto aici